Eroi au fost, eroi sunt încă

- „Să trăieşti cinstit şi să mori frumos!” - Rânduri pentru Ion Al. Călinoiu

Prima pagină

 

Într-o toamnă, nu de mult trecută s-a desprins de plaiurile Dobriţei şi a plecat unde ţara îl chema să lupte în îndepărtatele stepe ale Răsăritului, acolo în jurul amintirii căruia poposesc astăzi gândurile noastre îndoliate, acele pentru care biserica noastră se roagă astăzi, acela pe care îl înscriem astăzi în cartea de aur a jertfelor sfinte şi în fruntea tuturor acestor jertfe pe care Dobriţa le aduce pe altarul Patriei, eroul sublocotenent rezervă, Ion Al. Călinoiu.

Nu-i era această despărţire – plecarea de altădată spre oraşul de unde să-şi adune lumina pentru meseria-i de dascăl aşa cum se desparte în toate toamnele tinereţii şi copilăriei lui, ca să vină de acolo cu sufletul înveşmântat în mai multă lumină şi cu mintea îmbogăţită de aurul cuvântului scris, era plecare pe drum fără întoarcere printre noi, era plecare în legendă.

Doi ani, cu sufletul înfrigurat de nelinişte şi cu inima zdrobită l-a aşteptat mama lui să se reîntoarcă, doi ani, zi de zi, a aşteptat ca Nică al ei să-i trimită un rând de scrisoare măcar, ca să-i dea speranţa că el încă e în viaţă. Atâta a putut şti. În încercuirea şi dezastrul de la Stalingrad a căzut prizonier şi încolo toate aşteptările zadarnice.

De curând, cei care au avut norocul supravieţuirii, mizeriei din prizonierat au adus ştirea dureroasă şi sfâşietoare pentru mama lui şi pentru cei care i-au fost tovarăşi de viaţă, că în marşul spre lagăr, sub biciuirile aspre ale Crivăţului, obosit, flămând şi bolnav poate, el a căzut pe un drum necunoscut şi sufletul său şi-a luat drumul spre lumile de dincolo…

Şi nu ştiu cum dar, dacă în faţa morţii altora gândul poate găsi împăcare şi alinare, ca în faţa oricărei hotărâri implacabile a destinului; căderea lui, moartea şi trecerea spre cele veşnice îmi înduioşează geana la lacrimi şi îmi tremură buza în rostirea cuvântului pentru el. Duioasă cădere: undeva departe, departe de ţărâna mormintelor moşilor şi strămoşilor săi şi al scumpului său tată, lângă care odihna şi somnul i-ar fi putut fi liniştit, fără cruce, fără mormânt cu flori, în mână fără banul cu care să-şi plătească drumuirea veşnică prin vămile văzduhului; pe piept fără lumânarea cu care să-şi deschidă prin întunericul veşnic al mormântului, neplâns şi nebocit de nimeni…

Şi cât de grea, de amară şi apăsătoare nu-i va fi fost, lui, fulgerarea din urmă a gândurilor pe care n-a avut cui s-o împărtăşească şi ce cumplit zbuciumul dintre tâmple când în licărirea din urmă a privirii a îmbrăţişat icoana celor dragi pe care i-a lăsat departe în grea aşteptare atunci când a plecat şi spre care, în acea clipă, ştia că nu se mai întoarce; ştia bine că icoana aceasta şi a plaiurilor care i-au alinat copilăria s-au topit în cristalul unor lacrimi îngheţate…

Ce tragic sfârşit; ce sfâşietoare icoană a acestei morţi.

Dar, uite, astăzi, mama lui sfâşiată de durere a pregătit şi a adus în faţa altarului unde el a învăţat să se închine şi unde predica zilelor de sărbătoare i-a spus ce e iubirea vie de ţară cele necesare sufletului lui pentru drumul veşniciei.

Şi noi cei care l-am cunoscut, l-am iubit şi l-am întovărăşit pe potecile scurtei lui vieţi pământeşti, am venit să aşezăm lângă lacrimile nesfârşite ale mamei lui, lacrima curată a durerii noastre…

Şi îmi e dat mie, care i-am fost tovarăş de viaţă de la jocul din ţărâna drumului până în mersul luptei pentru ţară, să fiu părtaşul simbolicei înmormântări…Să plâng lângă mama lui cu lacrimi tot atât de amare pierderea lui, căci dacă ea a pierdut un fiu, eu am pierdut un frate, un frate tot atât de scump mie, ca fraţii de sânge.

Aş vrea ca în clipa aceasta să pun stăvilar lacrimii, capăt suspinului, să-mi birui durerea şi deşi mi-e nespus de greu să fac aceasta, să adun de pe poteci de trecut uitat frânturi din luminoasa lui viaţă şi cuvântului meu să-i dau aripi pentru a rosti, în loc de jalnică prohodie, un imn de slavă vieţii lui, pentru că scoţând-o în evidenţă, să rămână pentru eternitate lumină vie şi veşnică din care să se poată adăpa ca la un izvor curat şi sfânt şiruri întregi din generaţiile acestui sat.

Şi nu mi-ar fi de ajuns ceasuri întregi să deapăn aici povestea vieţii lui, cinstit şi curat trăită, şi frumos sfinţită.

Îl văd copil zglobiu prin prăfăria drumului ori prin livezile înflorite ale câmpului cu vitele la păscut. Vânjos şi plin de sănătate, cu ochii senini şi rupţi parcă din albastru imaculat al semnului ceresc, plini de taine şi adâncuri neînţelese, aleargă după un fluture primăvăratec, mângâie o floare, ori numără stolurile berzelor întoarse şi le strigă în cântec vesel „bine aţi venit”; adoarme printre flori lângă un miel, aproape de nesfârşita-i blândeţe ca-n poveştile dulci şi dragi copilăriei. Adună în trupu-i fraged şi plin de sănătate toată sănătatea plaiului drag şi în suflet strânge ca într-un potir toată frumuseţea locului, ca mai târziu pe căile pe care-l va purta viaţa el s-o zugrăvească în culori deosebite şi aproape neînţeles, sublim!...

Îl văd alături pe nume în banca şcolii primare, începând a descifra tainele de început ale cărţii. Mintea lui vioaie prinde repede cheia pentru dezlegarea acestor taine; răspunsul lui întotdeauna bun, purtarea lui mereu corectă, fac din el noua mândrie a dascălilor lui. Şi într-o toamnă când cârdurile păsărilor călătoare se înşirau în văzduh pe drumuri către ţări mai calde; când ruginiul frunzelor zugrăvea pe vârful codrilor tablourile unui sfârşit de verdeaţă, mi-aduc aminte ca acum şi vai aievea – cum ne-am grămădit fiecare în traistă câteva cărţi şi caiete, ne-am despărţit de văi şi lunci şi desculţi am plecat pe un drum de viaţă nouă, pe drumul târgului pentru croirea altei vieţi. Nu l-a înfiorat atunci necunoscutul ce sta pe calea aceasta, nici greul ce-l întâmpina. Stăpân şi rege pe faptele de care dispunea el văd cum a păşit hotărât la drum. Nu-i stăruia pe gând decât tristeţea despărţirii de locurile care-i mângâiaseră copilăria.

Şi nu ceata copiilor veniţi pentru cucerirea altei vieţi el n-a avut ca alţii, sprijin de la puternicii zilei; era singur, numai cu propriile-i forţe. Şi a cucerit ce era mai bun pentru că mintea lui era ageră.

Îl văd pe banca şcolii normale. Mereu buchisind, mereu aruncând din nemărginita împărăţie a cărţii picuri de simţire caldă, de visare dulce, de cuget, de îndemn la viaţă nouă pentru ca să ai să întinzi mai târziu ca dascăl, ca pe o pâine caldă sufletelor copiilor dornici de lumină din satul în care restul vieţii îl va hărăzi să lucreze.

În atâţia ani el n-a avut cărţi şi totuşi a trecut clasele printre cei dintâi. În banca întâi, ca să fie mai aproape de glasul profesorului asculta şi sorbea cu nesaţ cuvântul lui şi n-a avut cărţi şi nici n-a îndrăznit să ceară prea mult tatălui său, pentru că ştia că acesta cu braţele câştiga puţinul pentru învăţătura lui.

Şi-mi aduc aminte cum bietul tată-său, cu mâinile crăpate de muncă, cu faţa zbârcită de vânturi şi vreme rea, cu spatele îndoit şi aplecat pe coarnele plugului şi sapă, călca sfios pe culoarele şcolii normale căutându-l. Şi de fiecare dată Nică, după ce tatăl ne părăsea, îmi spunea: „Mi se pare că bietul tata se istoveşte muncind pentru mine”. Nu-i cerea niciodată decât banul taxei, al caietului, al tocului şi al creionului. Alţii risipeau fără noimă pentru altceva. Atâta aş dori în viaţa mea, îmi zicea el înduioşat – să pot să-i fiu şi eu sprijin bătrâneţilor lui. Şi an de an, mereu printre cei mai buni, apreciat mai mult de profesori, urca trepte de înălţare până când soseşte încercarea din urmă, examenul de capacitate.Nu tresare de teamă nici de data asta. Şi n-avea pentru ce. La încercarea de la Craiova pentru obţinerea diplomei reuşeşte să o ia printre cei dintâi. Truda lui şi jertfa părinţilor lui fuseseră răsplătită.

Îmbracă, apoi, haina ostăşească, apoi ca elev al şcolii militare din Ploieşti. Şi-aci eram tot alături. Aceeaşi râvnă dovedeşte, aceeaşi ascultare şi supunere, absolvind-o cu succes şi obţinând tresa de sublocotenent de rezervă. De acuma „la dăscălie” a strigat el în toamna lui 1938. Îmi pare rău că bietul tată s-a stins. L-a măcinat războiul trecut îmi spunea mereu:  jurasem să le fiu sprijin bătrâneţilor.

Îi cădea astfel pe umeri sarcina de a ajuta pe mama lui îmbătrânită.

Întră în învăţământ. La început la Andreeşti, (Gorj) unde împarte cu generozitate din bogăţia nemărginită a sufletului său. N-are parte însă de liniştea necesară.

Zările Europei se întunecă. Măcelul Diavolului începe.

Zeul războiului cerea setos o nouă jertfă de sânge.

De atunci şi până în toamna lui 1942 va împărţi zilele între catedră şi pluton, pentru că din această toamnă să nu se mai întoarcă niciodată, nici lângă pragul copilăriei lui, nici la clasa pe care a cinstit-o cu demnitate rară ca dascăl tânăr, plin de elan întemeiat pe o pregătire solidă, pentru ca plecarea de atunci să-i fie drum fără întoarcere spre zările de dincolo, rămânând pentru amintirea noastră în ipostaza din urmă: ostaş al ţării.

Îmi amintesc cum într-un sat de lângă Rostov, la Nikolaevka, în ziua de Vinerea Mare m-a regăsit, venind din ţară.

În căsuţa unui moldovean, aproape o noapte întreagă am depănat gânduri şi amintiri. Câteva luni ne ţinuse soarta deoparte. Reconstituiam atunci şi adunam din trecut fărâme de viaţă uitată. Revedeam peisajele Dobriţei transfigurat de imensele depărtări. Şi în ce timp ce la obloanele ferestrei Crivăţul rece ne striga pe accente de un sinistru înspăimântător cântecul lui de pustiu înfioară gândurile. Înflorea o întreagă primăvară a unor amintiri frumoase. E ultima mea întâlnire de lungă durată; ultimele gânduri şi nădejdi ţesute împreună. Le port pe toate în gând şi mi-au rămas adânc sădite în inimă.

Îl văd parcă pe laviţa scundă, rămânând clipe întregi cu gândurile şi privirea în gol. Şi într-un târziu, agentul care bate la fereastră cu un ordin urgent de deplasare spre stepa Calmucă, ne trezeşte din vis la cruda realitate. „Plecăm”, am rostit amândoi.

Şi el cu o duioşie în vorbă, duioşie amară aproape, îmi spune: „Cum ştie care din noi s-o mai întoarce să lege firul acestei vieţi care, oricât de tristă ar fi fost, închide-n ea atâta frumuseţe încât mi-e nespus de drag s-o rechem în amintire.”

Vorbele lui şi-au curmat şirul şi tăcerea ne-a cuprins câteva clipe.

El a reluat vorba, de data asta mai rar, cu accente care destăinuiau presimţiri triste.

„Cine ştie dacă ai mei vor mai avea noroc de acum înainte de sprijinul meu? Cine ştie?”

Şi-i văd parcă ochii lucind de roua unei nemângâiate înduioşări.

Şi din adâncurile sufletului lui izbucniră în lumină cuvintele cu care singur îşi adormea esenţa trăirii lui pământeşti.

În definitiv, zicea el, cred că nu poate trece în uitare o viaţă a cărei trăire a fost desfăşurată sub semnul devizei „Să trăieşti cinstit şi să mori frumos”.

Le păstrez şi astăzi în minte vorbele lui, le-am rostit mereu de când vestea căderii lui mi-a săgetat inima:

„Să trăieşti cinstit şi să mori frumos”.

Şi într-adevăr el şi-a trăit viaţa aşa cum a cugetat: cinstit şi şi-a încheiat-o frumos, prin jertfirea pe Altarul Patriei.

Şi imnul de slavă pe care neputinciosul meu gând încearcă să-l înfiripeze astăzi aşa începe: „Să trăieşti cinstit” şi finalul lui nu poate fi decât: „Să mori frumos”. Altul nu poate fi pentru că el însuşi l-a lăsat prin viaţa lui atât de repede sfârşită. Să trăieşti cinstit, i-a fost porunca vieţii lui. Da, cinstită i–a fost şi ce cinste poate fi mai mare decât aceea ca tu, copil de ţăran, cu mâinile crăpate de osteneala pe coarnele plugului, ori pe coada sapei, să te ridici prin acea încăpăţânată voinţă pe culmi de lumină.

Ce cinste mai mare poate fi pentru viaţa cuiva decât munca fără preget depusă pe băncile şcolii ca să devină mândria dascălilor săi, ce cinste poate întrece pe aceea de a-ţi iubi cu patimă locul natal şi care poate depăşi pe aceea a unei vieţi modeste, tăcute, lipsită de emfază, aşa cum a fost toată viaţa lui şi ce cinste poate da cuiva care ştie să nutrească preţuirea dusă până la adevărata lui frăţie. Ce cinste poate fi mai mare ca aceea ce poţi s-o dai unui dascăl tânăr plin de însufleţire şi avânt. Şi ce cunună poţi aşeza la capătul unui sfârşit de viaţă decât o moarte frumoasă ...

Tragică, dar frumoasă i-a fost moartea… Frumoasă pentru că ea s-a săvârşit pentru Ţara pe care el a iubit-o cu patimă mistuitoare. Frumoasă, căci l-a trecut în rândul eroilor. Erou, erou, în toată puterea cuvântului. Nu suntem astăzi lângă amintirea unui mort de rând, ci lângă amintirea unui erou.

Şi dacă astăzi se vântură ideea că războiul nostru în Răsărit a fost fără sens, eu îndrăznesc să spun sus şi să rostesc tare: Moartea celor căzuţi acolo, nu e fără sens pentru noi şi nu trebuie să fie.

Nu, pentru că cei care au căzut acolo au ascultat glasul conducătorilor ţării aşa cum au învăţat ei şi cum au crezut că cei de sus sunt îndeajuns cunoscători ai hrisoavelor ţării şi că acolo-i cheamă Patria şi îi mână poruncile strămoşilor. Ei au crezut că glasul Ţării şi al Pământului, al Legii Divine şi al Dreptăţii vorbeşte prin porunca celor de sus, şi de aceea au mers şi au luptat.

Ei au învăţat ca atunci când Ţara te cheamă să nu murmuri şi nici să nu şovăi şi de aceea n-a schiţat gesturi de protest pentru o luptă care astăzi e fără sens.

Eroismul lor e recunoscut astăzi chiar de aceia cu care ne-am bătut.

Spun aceasta ca nu cumva cineva să creadă că n-are dreptul a fi numit Erou cel care-i pomenit astăzi. De aceea accentuez. El e un Erou căci moartea lui e jertfă pentru Ţară.

Ştiu însă că jertfa e durere imensă pentru mama lui şi e mare pentru noi toţi.

Aş vrea să-i întind cuvânt de mângâiere mamei lui, să-i spun să-şi şteargă lacrima, să-şi biruie durerea şi să-şi ridice fruntea de sub greul deznădejdii.

Topeşte-ţi toată această sfârşire în mândria de a fi adormit şi crescut cea mai mare jertfă pe care satul nostru a dat-o pe Altarul Patriei. Ştiu că lipsită-i de acum de sprijinul lui; că-l aştepta să se reîntoarcă la fel ca altădată de la învăţătură şi el nu va mai veni niciodată.

Da, el nu se mai întoarce ca să le fie bucuria sărbătorilor de altădată.

T-or aştepta copiii din Chelinţa Sălajului să te reîntorci aşa cum le-ai promis la despărţire. Te-om aştepta toţi să ne înseninezi cu zâmbetul tău blând şi tu vei dormi mereu în pustiul stepei în care ţi-a fost hărăzit sfârşitul. Fii mândră mamă, că fiul tău a fost ales între aleşi să-şi aşeze trupul şi sufletul la temelia recunoaşterii româneşti.

Fii mândră că în cartea de aur a jertfei pe care Dobriţa a dat-o atâta de bogat pe altarul dreptăţii neamului, numele lui stă scris în calea uitării. Uită lipsa sprijinului lui, căci el stă stâlp şi reazim României Veşnice.

Fii mândră că el a fost mândria dascălilor lui şi a colegilor lui; mândria şcolii care l-a învăţat dragostea de ţară şi a altarului care i-a strecurat în suflet jertfa pentru credinţa lui Iisus. Numele lui va fi veşnic rostit de şcoala pe care a slujit-o atât de frumos.

În clipa aceasta, în care gândul meu stăruie lângă sfânta ta amintire eu îţi spun:

Dormi scump tovarăş, dormi liniştit în pustietatea fără sfârşit a stepei, dormi liniştit, căci dacă mormântul tău n-a avut cruce, noi îţi vom ridica în numele nostru troiţă veşnicei amintiri şi cu preţul jertfei noi îţi vom plăti vămile văzduhului pe drumul tău pe veci.

Nu-ţi vom boci moartea, ci nume de slavă vom murmura la capătul amintirii tale.

Din lumea ta, din Cerul Patriei în care te-ai ridicat, să vii în fruntea cetei de duhuri a celor mai buni fii şi să veghezi la împlinirea destinelor Neamului pe care l-ai iubit cu patimă mistuitoare. Şi în clipele de apăsătoare durere pentru mama ta trimite îngerii Cerului, a-i mângâia fruntea înţelegând sublima jertfă a ta. Şi dacă gândul nostru al celor care străjuim amintirea ta este astăzi monument şi nu poate să împletească jurământul pe care jertfa ta ni-l cere, îl vom culege de pe aripile vântului de stepă pe care voi cei căzuţi acolo departe ni-l veţi trimite ca o stăruitoare poruncă. Şi-l vom împlini.

Căci să se ştie: nici focul, nici potop de apă, nici vifor, nici furtună nu ne pot opri răscumpărarea sfintelor voastre jertfe cu care n-am plătit cuceriri, ci dreptatea noastră pentru veacuri întregi de istorie viitoare.

De aceea încă o dată îţi zic prieten bun şi drag: „Dormi liniştit căci urma-ţi va fi cunoscută pe unde te-a purtat destinul”.

 

Prof. Grigore Pupăză

 

Prima pagină

 

 

 

Citiţi acest articol şi pe blogul Sămănătorul

http://samanatorul.blogspot.ro/2013/06/grigore-pupaza-eroi-au-fost-eroi-sunt.html

 

Sau în ziarul Gorjeanul

http://www.gorjeanul.ro/cultura/eroi-au-fost-eroi-sunt-inca-sa-traiesti-cinstit-si-sa-mori-frumos-randuri-pentru-ion-al-calinoiu?Itemid=150

 

Vă mai recomandăm şi articolul:

Nicolae N. Tomoniu - Eroi, boieri şi făuritori de ţară nouă

 

O recenzie - şi nu numai - la cartea

„Grigore Haidau - De necrezuta viaţă a lui Ionuţ, căpitan de oaste”

 publicată la Editura online Sămănătorul.